Cei dintre voi care mă citiți aici de peste un an știți că uneori îmi place să ies pe tangente, să reflectez și să țes analogii pentru a găsi răspunsuri la lucruri, exact așa cum vreau să fac și astăzi. Vă spun că săptămâna aceasta am avut o conversație relaxată care m-a dus direct pe fundul mării când cineva a menționat Nautilus și m-am conectat atât de mult la subiect încât am început să-l documentez, descoperind cât de uimitor ne poate învăța acest cefalopod, o rudă apropiată a caracatiței și calmarului, despre schimbare și leadership.
Nautilus trăiește în interiorul unei învelișuri spiralate împărțite în camere și iată ce m-a pus pe gânduri: când spațiul devine prea mic, nu rămâne acolo opunând rezistență, nu se agață și nu încearcă să se micșoreze pentru a se potrivi în ceea ce nu-i mai aparține, ci pur și simplu își construiește o cameră nouă, mai mare, și se îndreaptă spre ea, lăsând-o pe cea anterioară complet goală.
Mă întreb câți dintre noi, în companiile noastre, în echipele noastre sau în propriile noastre vieți, încă locuim în spații care au devenit prea mici pentru noi. Câți lideri din domeniul imobiliar continuă să opereze cu structuri, idei sau temeri de acum cinci ani, fără să realizeze că piața, echipa și chiar ei înșiși au crescut.
Nautilus nu așteaptă momentul perfect și nici nu cere permisiunea, ci se schimbă pentru că a nu face acest lucru înseamnă a fi prins în capcană, iar a fi prins, pentru o ființă vie, este sinonim cu moartea lentă.
Curiosul este că această schimbare nu se întâmplă brusc sau din capriciu, ci ca un proces natural menit să supraviețuiască; nimeni nu scapă de schimbare, nici Nautilusul de pe fundul mării, nici noi în birourile noastre, la companiile de construcții sau proiectele imobiliare, pentru că transformarea nu este o opțiune pe care o alegem atunci când îi convine, ci însăși condiția de a fi în viață.
Același lucru este valabil și în cazul leadershipului; liderul care se agață de modul familiar în care lucrurile au fost făcute dintotdeauna ajunge prins într-un spațiu care și-a îndeplinit deja scopul, incapabil să avanseze în timp ce mediul înconjurător o face, o stagnare care, mai devreme sau mai târziu, își pune amprenta asupra rezultatelor, a echipei și a singurătății cu care, în cele din urmă, conduce.
Frumusețea acestei analogii constă în faptul că Nautilus nu vede abandonarea vechii sale încăperi ca pe o pierdere; o construiește, o locuiește, crește în ea și, atunci când își îndeplinește scopul, merge mai departe fără dramă sau vinovăție. Dacă am putea renunța la aceeași naturalețe a structurilor, pozițiilor și stilurilor de conducere care nu ne mai reprezintă!
Adevărata diferență dintre un lider care evoluează și unul care stagnează nu constă în inteligență, experiență sau talent, ci în capacitatea de a recunoaște când un ciclu s-a încheiat și în curajul de a construi următoarea cameră înainte ca spațiul să devină o cușcă.
Așa că data viitoare când simți că ai depășit spațiul tău actual, amintește-ți de Nautilus. Schimbarea nu bate la ușă cerând permisiunea; pur și simplu vine. Întrebarea nu este dacă te vei schimba, ci dacă îți vei construi următoarea viață în timp sau dacă o vei lăsa pe cea veche să-ți construiască o cușcă.
Lecturi recomandate:
