Am deschis documentul cu intenția fermă de a scrie despre importanța psihoeducației, în lumina recentei tragedii din Naco, și de a lăsa deoparte ideea de a relua un articol pe care îl pusesem în așteptare despre provocările de a fi tată prezent în lumea imobiliară. Dar, fără să-mi dau seama, degetele mele au început să tasteze ceva complet diferit: despre paternitatea lui Dumnezeu. Și de data aceasta, nu am rezistat. Am lăsat lucrurile să curgă.
Nu scriu aceste rânduri de la amvon și nici nu pretind că am autoritate spirituală. Vorbesc ca cineva care s-a îndoit, care s-a simțit distant și, uneori, frânt; ca o fiică risipitoare care a experimentat fisurile lumii, dar a fost restaurată de un Tată care nu abandonează. Un Tată care m-a căutat când eram pierdută, care m-a susținut în cele mai profunde momente ale mele de rătăcire și care, indiferent cât de deteriorată a fost structura credinței mele, a continuat întotdeauna să mă construiască cu har, iubire și compasiune.
Și dacă există un sector care înțelege valoarea proceselor, a timpului, a răbdării și a designului pe termen lung, acesta este al nostru: sectorul construcțiilor. Arhitecți, ingineri, dezvoltatori, agenți de vânzări, promotori… știm ce înseamnă să construiești ceva de la zero, cum este să lucrezi pe teren dificil, să identifici defectele structurale, să ajustezi bugetele și să reproiecți. Și totuși, încă credem în ceea ce se poate construi.
Acesta este Dumnezeu. Un Tată care nu se îndepărtează când lucrurile se complică, care nu ne abandonează când emoțiile devin nebunești sau când calculăm greșit provocările vieții. El rămâne. Nu ca un supraveghetor care cere rezultate, ci ca un arhitect răbdător care cunoaște fiecare parte a poveștii noastre. Unul care nu doar proiectează, ci și locuiește, vindecă și susține.
Ție, care zi de zi construiești structuri pentru alții, care vinzi vise și construiești viitorul, vreau să-ți vorbesc despre un Dumnezeu care vrea să-ți construiască și sinele interior. Care dorește să fie temelia ta, stâlpul tău, grinda ta principală. Care îți cunoaște poverile și oboseala ta și totuși nu-ți cere perfecțiune. Doar prezență. Doar abandonare. Doar să-I deschizi ușa proiectului tău personal.
Și dacă tu, ca și mine, nu știi cum e să ai un tată prezent, unul care te-a învățat să construiești cu iubire de sine, limite sănătoase sau un simț clar al identității, permite-mi să-ți spun ceva ce mi-a luat ani să înțeleg: Dumnezeu nu trebuie să semene cu tatăl pe care l-ai avut (sau nu l-ai avut). Paternitatea Lui nu este limitată de eșecurile umane. El nu te abandonează, nu te compară, nu cere mai mult decât poți oferi. El te vede. Te îmbrățișează. Te reconstruiește. Și o face fără grabă, cu tandrețe și cu un scop.
Paternitatea lui Dumnezeu nu este impusă, este revelată. Și atunci când este revelată, te schimbă pentru totdeauna.
Așadar, acest articol, mai mult decât o reflecție tehnică, este o reamintire umană și spirituală. Este o invitație de a renunța la control, de a te odihni în Cel care nu are nevoie de planuri pentru a ști exact cum să te reconstruiască. Chiar dacă structurile tale interioare sunt încă neterminate, în curs de desfășurare, cu fisuri vizibile... El a ales deja să rămână.
Pentru că Dumnezeu este acel Tată care termină tot ce începe, care nu se satură niciodată de tine, care nu te vede ca pe o cauză pierdută, ci ca pe un plan original plin de scop.
Și dacă astăzi, printre beton, tencuieli, închideri și obiective de îndeplinit, te simți epuizat sau dezorientat, amintește-ți: există un loc sigur dincolo de proprietățile pe care le vinzi sau de metrii pătrați pe care îi construiești. Există un refugiu invizibil, etern și statornic. Acel loc este în dragostea neclintită a lui Dumnezeu. Și care, cu dragoste, continuă să te zidească.
